Respiratia ta e cantecul pe care somnu-mi fura realitatea si ma taraste nemilos in lumea viselor.
Acolo, imaginea ta onirica se contopeste cu frunzele moarte cazute toate printr-un gest suicidal pe asfaltul umed si negru. Pana sa putrezeasca ele, asfaltul ia forma mintii mele si frunzele se muleaza perfect formand un chip de piatra ce seamana cu un monstru dintr-un vis urat, atunci vii tu si in intunericul si ceata somnului luminezi asfaltul cu un felinar mare, inalt si semet si-mi sperii strigoii si fantomele si m-ajuti sa dorm in pace pana-n zori, tot langa tine, ascultandu-ti si-n somn respiratia ca valurile halucinante ale unei mari calme.
Iar toate astea ma fac sa cred ca totusi exista... si inca traieste...
